Din jurnalul unei crestine necunoscute
Azi îmi fac bilanțul. Îmbătrânesc. Am mai trăit un an, cred că e primul pe care nu l-am trăit degeaba. Din întreaga mea viață, abia anul ăsta am înțeles care îmi sunt limitele. Mereu am crezut că în viața asta nu pot fi frate cu un suflet otrăvit de răutate, nici cu ipocritul lingușitor, nici cu hoțul orbit de lăcomie, nici cu batjocoritorul de cele sfinte. Mereu m-am crezut mai bună decât aceștia.
Anul ăsta am înțeles că nimic din ce credeam că am nu e al meu, că sunt neștiutoare și credulă ca un copil, că nu am nici un merit pentru că m-am ferit să cad mai mult decât m-am străduit să mă înalț către desăvârșirea la care mă așteaptă Cel ce m-a făcut și mi-a dat drumul în lume. Nu sunt cu nimic mai bună decât cei amintiți mai sus, pentru că tot de departe mă voi uita la Cer. Privind în sus, îi văd întâi pe cei care și-au câștigat cu vrednicie aripi, pe unii abia dacă-i mai zăresc, așa sunt de sus, de departe. Pe alții îi văd mai aproape, ei încă mai privesc înapoi către mine cu drag. Până acum nici nu mă uitam în sus, știam că acolo este Dumnezeu, dar nu m-a preocupat să-i caut cu privirea pe cei care se nevoiesc să se înalțe la El. Mă obișnuisem cu întunericul, lumina puternică mă orbea, dar frigul de jos îmi pătrunsese în oase și din când în când mă uitam cu jind către Cer, simțind că de-acolo vine căldură. Puțin câte puțin, cu lacrimile șiroaie și ochii orbiți de atâta strălucire, am zărit că unii oameni au aripi. Nedumerită, am coborât privirea și m-am uitat peste umăr. N-am văzut nimic. Mi-am privit spatele în oglindă, degeaba, nici măcar un fulg nu aveam. Se întâmpla în urmă cu câteva luni. Pentru prima oară m-am privit cu luare-aminte apoi am privit atent în jurul meu. Și tot uitându-mă la mine- de care nu se lipesc decât fărâme de virtute, am înțeles după ceva vreme că și eu și cei asemenea mie și lumea asta imensă pe care o împărțim atât de greu unii cu alții, am rămas mici și neînsemnați. Și văzând asta, mi s-a făcut milă. Mi s-a făcut milă de noi toți, care orbecăim în întuneric fascinați de noi înșine și absorbiți de mărunțișuri neînsemnate, alergăm disperați după lucruri care nici măcar nu ne aparțin. Așa am realizat că ne ducem zilele târându-ne în beznă, că din ce în ce mai rar ne mai întrebăm de ce nu vedem mare lucru, că nici nu mai realizăm că nu de la noi vine lumina. Am stat și m-am gândit la toate astea... Dumnezeu a făcut omul având rațiune. Acum omul și-a pierdut rațiunea primordială, adevărata înțelepciune nu mai este pentru toată lumea. Dumnezeu este Înțelepciune și fiindcă nu stăm lipiți de El în toate, încet încet începem să ne comportăm precum animalele, îndepărtându-ne de demnitatea noastră de oameni. M-am convins de asta văzând cum uneori, în graba lor, oamenii înaintează îmbrâncind tot ce le stă în cale și călcând cu pantofii lor plini de noroi, peste capete și inimi. Din instinct am deschis gura și am strigat la ei să se uite pe unde merg. În clipa aceea m-am împiedicat de mâna unei femei care zăcea la pământ și am căzut cu fața în sus peste ea.
VA URMA-preluat din jurnalul unei crestine necunoscute
3.O ciocolata calda ..savuroasa
4.o paturica groasa si pufoasa..:) nu de alta dar sa ne tina de cald
5.o placinta savuroasa cu mere si scortisoara facuta in casa....
6.o carte de citit..:)
si lista poate continua dupa placul fiecaruia :).Bucurati-va de toamna!
